Mai jos aveti linkurile de la materialele postate de mine in ultima luna pe metalact:
Evergrey - Torn (2008) - suedezii par sa nu se regaseasca dupa ce au scos "Monday morning apocalypse"
Iced Earth - The crucible of man (2008) - primul album dupa revenirea lui Barlow la voce
Cronica In Extremo la Sibiu - unul dintre cele mai interesante show-uri ale anului
Interviu Snowy Shaw (XXX, Dream Evil, Therion, King Diamond etc) - no comment la asta
Unde mai scriu
Blogroll
Ce mai citesc din domeniu
joi, 25 septembrie 2008
vineri, 19 septembrie 2008
Draconian - Turning seasons within (2008)
Sfarsitul verii m-a prins readucand in playlist albume Draconian, Swallow the Sun, Daylight Dies, trupe care au scos albume misto in anii trecuti, albume de ascultat toamna cand incep frunzele sa cada si cand ploile fac rauri in fata blocurilor astfel incat sa te simti izolat de tot ce inseamna realitatea cotidiana. Dintre acestea trei, Draconian este singura trupa care are si solista, fiind si mai puternic orientata catre curentul gothic.
Asupra celorlalte trupe o sa revin in viitorul apropiat, insa astazi am ales “Turning seasons within” pentru a fi disecat putin aici. Cu o coperta superba si cu o muzica care, desi nu aduce nimic nou genului, continua sa surprinda placut prin compozitia si atmosfera apasatoare degajata, Draconian foloseste reteta care a fost de succes in a doua jumatate a anilor ’90, utilizata de trupe ca Theatre of Tragedy si anume alternanta growl-urilor masculine violente cu vocile feminine calde, linistitoare. Riffurile solide, muzica puternica si emotie cat cuprinde par a fi ingredientele acestui disc. “Seasons apart” este piesa care deschide albumul si pentru mine este si cea mai reusita de pe disc. Tulburatoare, plina de melodie si sentiment….Refren memorabil si pasaje de chitara inspirate sunt alte doua lucruri care au facut piesa asta sa se agate rau de tot de mine. „The failure epiphany” si „Morphine cloud” sunt alte doua piese bune, de fapt, daca ascultati albumul cu atentie, o sa gasiti mai multe momente interesante pe disc, printre avalansa de stari prin care va poarta muzica acestei trupe. Din pacate, nu toate piesele prind la fel de repede. Un alt album care cere o stare anume, pentru ca degeaba va apucati de el cand soarele arde in miezul zilei si toata lumea roieste in stanga si in dreapta...Sau cine stie, poate reusiti si asa...
Urmariti si versurile, care, desi se blocheaza in clisee pe alocuri, au si niste momente bune. Un album mai agresiv parca decat precedentele, insa absolut recomandat pe anul acesta. Nu cred ca ar fi putut fi aleasa o piesa mai buna de incheiere ca „September ashes”, scurta de numai un minut si ceva, dar a carei note de piana adauga inca o nota de melancolie.
Nota: 8,50
Tracklist:
1. Seasons Apart
2. When I Wake
3. Earthbound
4. Not Breathing
5. The Failure Epiphany
6. Morphine Cloud
7. Bloodflower
8. The Empty Stare
9. September Ashes
Lisa Johansson – voce
Anders Jacobsson – voce
Johan Ericson – chitara
Daniel Arvidsson - chitara ritmica
Andreas Karlsson - clape, programming
Fredrik Johansson – bas
Jerry Torstensson - tobe
Linkuri pentru piese:sâmbătă, 13 septembrie 2008
Disturbed - Indestructible (2008)
La mine in liceu se formase acum ceva vreme un adevarat curent pentru trupa asta, piese ca „Down with the sickness”, „Remember” sau „Prayer” fiind nelipsite de la chefuri. Disturbed avea doar doua albume scoase pana atunci dar demonstra ca are un potential enorm. Asta cred ca poate fi considerat pe buna dreptate cel mai bun album de pana acum al americanilor.
De la albumul precedent, “Ten thousand fists” s-a simtit deja o evolutie din punct de vedere muzical in comparatie cu albumele vechi: chitaristul a inceput sa lucreze la solouri si nu s-a mai rezumat doar la a da riffuri peste riffuri, Draiman a lucrat serios la partile vocale, iar rezultatul a fost un album plin de nerv, de melodie si, implicit, de piese bune care se cer ascultate si reascultate. Dupa un „Stricken” de pe albumul trecut care s-a lasat ascultat de nenumarate ori, trupa a ales pentru primul clip piesa „Inside the fire” si cred ca nimic nu putea ilustra mai bine ceea ce se intampla pe acest album. Melodie cat incape, viteza, piese excelente, instrumente care suna perfect si Draiman mai bun ca niciodata. Piesa are un mesaj puternic, iar clipul este destul de dur, aducandu-mi aminte de „Bloodline”-ul celor de la Slayer datorita fazelor sangeroase. Mai putin reusit este noul clip, la „Indestructible”, care mi se pare plictisitor rau. Celor care cred ca Disturbed mai este inca o trupa care nu are parte de destul recunoastere le spun ca cele 10 milioane de discuri vandute arata o cu totul alta situatie. Discul acesta nu face decat sa sporeasca si mai mult popularitatea trupei. Genul abordat ramane in cea mai mare parte alternativ, cu ceva influente din alte genuri. Sincer, fara vocalul asta nu stiu daca ar fi bagata trupa in seama, dar asa...
Totusi, consider ca si pentru receptionarea acestui album e nevoie de o anumita stare pentru ca eu l-am ascultat la scurt timp de la aparitie si nu reuseam sa trec de mai mult de 2-3 piese. Insa, daca aveti multa treaba si simtiti nevoia de ceva doze de energie molipsitoare, atunci puteti incepe cu piese ca „Inside the fire”, „Criminal”, „Divide”, „Indestructible” sau „Perfect insanity”. Totusi, in unele momente cred ca ar fi putut fi dezvolatat mai mult partea de chitara, insa aspectul pozitiv ramane in continuare faptul ca trupa evolueaza si nu stagneaza, lucru care este dadator de sperante pe viitor.
Nota: 9,00
Tracklist:
1. Indestructible
2. Inside the Fire
3. Deceiver
4. The Night
5. Perfect Insanity
6. Haunted
7. Enough
8. The Curse
9. Torn
10. Criminal
11. Divide
12. Facade
Componenta:
De la albumul precedent, “Ten thousand fists” s-a simtit deja o evolutie din punct de vedere muzical in comparatie cu albumele vechi: chitaristul a inceput sa lucreze la solouri si nu s-a mai rezumat doar la a da riffuri peste riffuri, Draiman a lucrat serios la partile vocale, iar rezultatul a fost un album plin de nerv, de melodie si, implicit, de piese bune care se cer ascultate si reascultate. Dupa un „Stricken” de pe albumul trecut care s-a lasat ascultat de nenumarate ori, trupa a ales pentru primul clip piesa „Inside the fire” si cred ca nimic nu putea ilustra mai bine ceea ce se intampla pe acest album. Melodie cat incape, viteza, piese excelente, instrumente care suna perfect si Draiman mai bun ca niciodata. Piesa are un mesaj puternic, iar clipul este destul de dur, aducandu-mi aminte de „Bloodline”-ul celor de la Slayer datorita fazelor sangeroase. Mai putin reusit este noul clip, la „Indestructible”, care mi se pare plictisitor rau. Celor care cred ca Disturbed mai este inca o trupa care nu are parte de destul recunoastere le spun ca cele 10 milioane de discuri vandute arata o cu totul alta situatie. Discul acesta nu face decat sa sporeasca si mai mult popularitatea trupei. Genul abordat ramane in cea mai mare parte alternativ, cu ceva influente din alte genuri. Sincer, fara vocalul asta nu stiu daca ar fi bagata trupa in seama, dar asa...
Totusi, consider ca si pentru receptionarea acestui album e nevoie de o anumita stare pentru ca eu l-am ascultat la scurt timp de la aparitie si nu reuseam sa trec de mai mult de 2-3 piese. Insa, daca aveti multa treaba si simtiti nevoia de ceva doze de energie molipsitoare, atunci puteti incepe cu piese ca „Inside the fire”, „Criminal”, „Divide”, „Indestructible” sau „Perfect insanity”. Totusi, in unele momente cred ca ar fi putut fi dezvolatat mai mult partea de chitara, insa aspectul pozitiv ramane in continuare faptul ca trupa evolueaza si nu stagneaza, lucru care este dadator de sperante pe viitor.
Nota: 9,00
Tracklist:
1. Indestructible
2. Inside the Fire
3. Deceiver
4. The Night
5. Perfect Insanity
6. Haunted
7. Enough
8. The Curse
9. Torn
10. Criminal
11. Divide
12. Facade
Componenta:
David Draiman – voce
Dan Donegan – chitara
John Moyer – bas
Mike Wengren - tobe
Linkuri pentru piese:marți, 9 septembrie 2008
Firewind - The premonition (2008)
De scena metalica greceasca v-am mai povestit si cu alte ocazii, in cazul unor trupe mai agresive, Septic Flesh si Rotting Christ. Iata ca din respectiva tarisoara nu vin trupe bune numai pe aria metalului extrem ci si trupe care au un cuvant de spus in metalul melodic. Iar cel mai bun exemplu pentru acest caz este trupa de fata, Firewind, trupa care a cantat in deschiderea Kamelot in cadrul ultimului lor turneu.
Power metal melodic, fara complicatii, cantat sincer si cu pofta, cu ceva insertii thrash la riffurile de chitara este reteta pe care continua sa o foloseasca trupa asta. Firewind au inceput un traseu ascendent odata cu cooptarea la voce a lui Apollo Papathanasio in 2005 fiindca fostul lor vocal nu se prea deosebea de marea solistilor de heavy metal cu voce ok si atat. Nici grecul asta cu nume de zeu olimpic nu e cel mai tare vocal de pe planeta asta, insa stie sa-si foloseasca foarte bine vocea, oferind o multime de momente interesante pe acest disc .As fi zis ca e chiar simpatic omul asta daca nu ar fi avut freza aia de copil cu fite din clipul la Mercenary Man in timp ce canta despre mercenari si moarte. Incet, incet trupa si-a construind o baza solida de fani, pe merit, zic eu. Alaturi de vocalul asta bun, avem un chitarist tanar care si-a facut un nume in muzica metal, fiind membru de-a lungul timpului in trupe ca Dream Evil, Nightrage sau Mystic Profecy si invitat pe albumele Arch Enemy si Old Man’s Child. Mai punem si un clapar meserias alaturi de un baterist si un basist care isi fac cuminti treaba si obtinem Firewind, o trupa care incearca sa demonstreze ca se mai poate face muzica buna in aria metalului melodic. Albumul se invarte in principal in zona power metalului, cu ceva influente la unele piese de hard rock si heavy clasic. Chitara suna bine de tot, riffuri cat incape, care scot din amorteala, desi se mai vorbeste pe la colturi ca inspiratia a mai scazut de la precedentul album si riffurile alea au mai fost folosite si in trecut. Mai avem si un cover, Maniac, piesa care nu suna rau deloc. Depinde de fiecare cum receptioneaza albumul acesta.
Eu spun ca e un plus pentru tarisoara asta numita Grecia ca are trupe care pot sa concureze fara probleme cu nume mult mai mari pe mai multe segmente ale metalului. Un album care merita ascultat si care ar fi luat probabil o nota putin mai mare daca nu ar fi avut pe alocuri versuri de copil retardat.
Power metal melodic, fara complicatii, cantat sincer si cu pofta, cu ceva insertii thrash la riffurile de chitara este reteta pe care continua sa o foloseasca trupa asta. Firewind au inceput un traseu ascendent odata cu cooptarea la voce a lui Apollo Papathanasio in 2005 fiindca fostul lor vocal nu se prea deosebea de marea solistilor de heavy metal cu voce ok si atat. Nici grecul asta cu nume de zeu olimpic nu e cel mai tare vocal de pe planeta asta, insa stie sa-si foloseasca foarte bine vocea, oferind o multime de momente interesante pe acest disc .As fi zis ca e chiar simpatic omul asta daca nu ar fi avut freza aia de copil cu fite din clipul la Mercenary Man in timp ce canta despre mercenari si moarte. Incet, incet trupa si-a construind o baza solida de fani, pe merit, zic eu. Alaturi de vocalul asta bun, avem un chitarist tanar care si-a facut un nume in muzica metal, fiind membru de-a lungul timpului in trupe ca Dream Evil, Nightrage sau Mystic Profecy si invitat pe albumele Arch Enemy si Old Man’s Child. Mai punem si un clapar meserias alaturi de un baterist si un basist care isi fac cuminti treaba si obtinem Firewind, o trupa care incearca sa demonstreze ca se mai poate face muzica buna in aria metalului melodic. Albumul se invarte in principal in zona power metalului, cu ceva influente la unele piese de hard rock si heavy clasic. Chitara suna bine de tot, riffuri cat incape, care scot din amorteala, desi se mai vorbeste pe la colturi ca inspiratia a mai scazut de la precedentul album si riffurile alea au mai fost folosite si in trecut. Mai avem si un cover, Maniac, piesa care nu suna rau deloc. Depinde de fiecare cum receptioneaza albumul acesta.
Eu spun ca e un plus pentru tarisoara asta numita Grecia ca are trupe care pot sa concureze fara probleme cu nume mult mai mari pe mai multe segmente ale metalului. Un album care merita ascultat si care ar fi luat probabil o nota putin mai mare daca nu ar fi avut pe alocuri versuri de copil retardat.
Nota: 8,50
Tracklist:
1. Into The Fire
2. Head Up High
3. Mercenary Man
4. Angels Forgive Me
5. Remembered
6. My Loneliness
7. Circle Of Life
8. The Silent Code
9. Maniac
10. Life Foreclosed
Apollo Papathanasio – voce
Gus G – chitara
Bob Katsionis - clape, chitara
Petros Christo – bas
Mark Cross - tobe
Linkuri pentru piese:Mercenary Man
Into the fire
Head up high
Remembered
Circle of life
marți, 2 septembrie 2008
Amon Amarth - With Oden on our side (2006)
Amon Amarth se numara, alaturi de Hypocrisy, printre trupele mele preferate din aria death metalului. Vinovata pentru atractia mea fata de muzica acestei trupe a fost piesa “Death in fire” al carei clip am avut obiceiul o vreme sa-l urmaresc in fiecare seara inainte de culcare prin liceu (chiar nu glumesc). La vreme respectiva am ramas uimit cum prin asa piese furioase pot chitaristii aia se strecoare solouri asa misto si asa de apasatoare totodata.
Membrii trupei au inceput cu “Versus the world” sa dezvolte o latura mai melodica a muzicii lor, schimbare care le-a adus armate de fani si totodata recunoasterea binemeritata printre trupele de gen si nu numai. Bineinteles, vorbim de melodic in masura in care se poate, deoarece suedezii au ramasi fideli death metalului, crud, pur fara influente. Nu va imaginati ca au inceput sa aiba voci clean pe piese fiindca nici nu cred ca le trece prin cap asa ceva, Johan Hegg descurcandu-se in continuare admirabil in postura de grohaitor sef. Partea melodica s-a facut remarcata pe chitari, unde trupa a reusit sa vina cu riffuri proaspete, solide, alaturi de niste solistici incredibile care au atins apogeul pe albumul de fata. “With Oden with our side” a fost lansat in 2006 si am ales sa scriu ceva despre el deoarece luna aceasta va apare noul album al trupei despre care voi scrie putin mai incolo, facand si o comparatie intre cele doua. Trupa nu a venit pe albumul acest cu o reinventare a genului, insa piesele sunt foarte bine construite ca sa prinda din prima, iar chitarile suna excelent, fara a se avanta in prea mari executii tehnice de finete. Doua varfuri ale discului sunt “Cry of the black birds”, o piesa rapida, in forta si „Under the northern star”, una din favoritele mele, mai asezata, apasata si cu niste solouri de mi se face pielea gaina. Pentru un efect garantat, ascultati-o in miezul iernii (pentru versuri). La aceasta din urma si Hegg a schimbat putin registrul vocal, interpretarea fiind mult mai rece, cavernoasa, dar si foarte expresiva. Piesele aceastea pot fi considerate adevarate hituri ale albumului. Celalte piese sunt scrise intr-o maniera care a devenit deja binecunoscuta pentru fanii trupei: piese rapide, dar melodioase, cu chitari foarte bine lucrate. Fiti atenti la partea instrumentala si urmariti cum se joaca baietii aia cu corzile pe fundal in timp vocea pune stapanire pe tot.
Discul nu va lua nota maxima deoarece nu are destula inovatie pentru a-l face sa intre in istorie (si coperta e prea simpla, inexpresiva). Daca o sa va uitati putin la clipurile de mai jos o sa vedeti cate vizualizari are trupa si o sa va faceti o idee cat de cunoscuta a ajuns, deci totusi...
Nota: 9,00
Membrii trupei au inceput cu “Versus the world” sa dezvolte o latura mai melodica a muzicii lor, schimbare care le-a adus armate de fani si totodata recunoasterea binemeritata printre trupele de gen si nu numai. Bineinteles, vorbim de melodic in masura in care se poate, deoarece suedezii au ramasi fideli death metalului, crud, pur fara influente. Nu va imaginati ca au inceput sa aiba voci clean pe piese fiindca nici nu cred ca le trece prin cap asa ceva, Johan Hegg descurcandu-se in continuare admirabil in postura de grohaitor sef. Partea melodica s-a facut remarcata pe chitari, unde trupa a reusit sa vina cu riffuri proaspete, solide, alaturi de niste solistici incredibile care au atins apogeul pe albumul de fata. “With Oden with our side” a fost lansat in 2006 si am ales sa scriu ceva despre el deoarece luna aceasta va apare noul album al trupei despre care voi scrie putin mai incolo, facand si o comparatie intre cele doua. Trupa nu a venit pe albumul acest cu o reinventare a genului, insa piesele sunt foarte bine construite ca sa prinda din prima, iar chitarile suna excelent, fara a se avanta in prea mari executii tehnice de finete. Doua varfuri ale discului sunt “Cry of the black birds”, o piesa rapida, in forta si „Under the northern star”, una din favoritele mele, mai asezata, apasata si cu niste solouri de mi se face pielea gaina. Pentru un efect garantat, ascultati-o in miezul iernii (pentru versuri). La aceasta din urma si Hegg a schimbat putin registrul vocal, interpretarea fiind mult mai rece, cavernoasa, dar si foarte expresiva. Piesele aceastea pot fi considerate adevarate hituri ale albumului. Celalte piese sunt scrise intr-o maniera care a devenit deja binecunoscuta pentru fanii trupei: piese rapide, dar melodioase, cu chitari foarte bine lucrate. Fiti atenti la partea instrumentala si urmariti cum se joaca baietii aia cu corzile pe fundal in timp vocea pune stapanire pe tot.
Discul nu va lua nota maxima deoarece nu are destula inovatie pentru a-l face sa intre in istorie (si coperta e prea simpla, inexpresiva). Daca o sa va uitati putin la clipurile de mai jos o sa vedeti cate vizualizari are trupa si o sa va faceti o idee cat de cunoscuta a ajuns, deci totusi...
Nota: 9,00
Tracklist:
1. Valhall Awaits Me
2. Runes To My Memory
3. Asator
4. Hermod's Ride To Hel - Lokes Treachery Part 1
5. Gods Of War Arise
6. With Oden On Our Side
7. Cry Of The Black Birds
8. Under The Northern Star
9. Prediction Of Warfare
Johan Hegg – voce
Ted Lundstöm - bas
Olavi Mikkonen - chitara
Johan Söderberg - chitara
Fredrik Andersson - tobe
Linkuri pentru piese:
http://www.youtube.com/watch?v=JFq2YJKYa-k
http://www.youtube.com/watch?v=DhptP8j-t-M
http://www.youtube.com/watch?v=LzjW--KUH1g
Abonați-vă la:
Postări (Atom)